Ale aceluiaşi (Sfântul Simeon Noul Teolog), 25 de alte capete ale cunoştinţei şi ale
cuvîntării de Dumnezeu (gnostice şi teologice)   –   Filocalia 6  – 

1. Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte, teologia. Căci pe cît sînt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atîta e mai înaltă teologia decît pocăinţa^[1]. Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvîrşeşte cu adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmîntului împărătesc şi vorbeşte neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de la el în fiecare moment poruncile şi voile lui^[2].
2. Sporirea în cunoştinţa de Dumnezeu se face prilej şi pricină a necunoaşterii tuturor celorlalte, ba chiar şi a lui Dumnezeu. Şi mărimea luminii Lui e o nevedere desăvîrşită; iar simţirea supradesăvîrşită a luminii Lui mai presus de simţire, e o nesimţire a tuturor celor ce sînt în afara ei^[3]. Căci simţirea care nu cunoaşte, nu află şi nu înţelege deloc ce sînt, de unde, unde, care şi cum sînt cele în care se află, neavînd putere să ştie acestea, cum va fi simţire? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simţire? Iar mintea care-şi simte neputinţa ei, cum nu va fi nesimţitoare faţă de cele mai presus de simţire? «Căci cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. II, 9)^[4], cum vor fi supuse simţirii?
3. Domnul care ne dăruieşte nouă cele mai presus de simţire ne dă şi o altă simţire mai presus de simţire prin Duhul Său, ca să simţim în chip mai presus de fire darurile şi harismele Lui mai presus de simţire, prin toate simţurile, în chip clar şi curat.
4. Tot cel ce e nesimţitor faţă de Unul, e nesimţitor faţă de toate, precum cel ce are simţire faţă de Unul le simte pe toate şi este în afară de simţirea tuturor. El le simte pe toate şi nu e stăpînit de simţirea lor^[5].
5. Cel surd faţă de cuvîntul lui Dumnezeu e surd faţă de orice glas, precum cel ce aude cuvîntul lui Dumnezeu le aude pe toate^[6]. Acesta este surd, pe de altă parte, faţă de orice glas. El le aude pe toate şi nu aude pe nici una, decît pe acelea care îşi spun cuvintele în Cuvîntul^[7] , şi nici pe acestea, ci numai Cuvîntul care grăieşte fără glas, în glasuri^[8].
6. Cel ce aude, vede şi simte astfel, cunoaşte puterea (înţelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaşte, este vădit că nu-şi are simţurile sufletului clare şi sănătoase. Şi fiind aşa, încă n-a cunoscut că a fost zidit ca văzător al zidirii văzute şi pentru a fi introdus în cea cunoscută cu mintea ^[9], ci, «fiind aşezat într-o astfel de cinste, s-a alăturat şi s-a asemănat cu animalele fără minte şi purtătoare de povară» (Ps. XLVIII, 13). Şi asemănat cu ele, rămîne astfel, neîntors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2—7), Fiul lui Dumnezeu ^[10].
7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus; iar înainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecînd să cazi din amîndouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.
8. Cel ce a fost ridicat de împărat din cea mai de jos sărăcie la bogăţie şi a fost îmbrăcat cu o mare cinste şi împodobit cu o haină strălucitoare şi i s-a poruncit să stea în faţa lui, priveşte pe împăratul cu mare dor şi îl iubeşte ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost îmbrăcat o cinsteşte cum se cuvine, şi demnitatea şi-o cunoaşte. Iar de bogăţia dată lui îşi dă seama. Aşa şi monahul care s-a retras cu adevărat din lume şi de la lucrurile din ea şi a venit la Hristos, chemat printr-o bună simţire, şi a fost ridicat la înălţimea vederii duhovniceşti prin lucrarea poruncilor, cunoaşte fără rătăcire pe Dumnezeu şi înţelege limpede schimbarea săvîrşită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur-împrejur, care poate fi numit haină şi purpură împărătească, sau mai bine-zis e Hristos însuşi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El (Rom. XIII, 14)^[11].
9. Cel ce s-a îmbogăţit cu bogăţia cerească, adică cu prezenţa şi sălăşluirea Celui ce a zis : «Eu şi Tatăl vom veni şi locaş ne vom face întru el» (Ioan XIV, 23), ştie în cunoştinţa sufletului de ce mare har s-a împărtăşit şi ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca şi cu un prieten, stă cu îndrăznire în faţa «Celui ce locuieşte în lumina cea neapropiată» (1 Tim. VI, 16)^[12].
10. Fericit este cel ce crede acestora! De trei ori fericit este însă cel ce se străduieşte să dobîndească cunoştinţa celor spuse prin făptuire şi prin sfinţite nevoinţe! Dar este un înger, ca să nu spun mai mult, cel ce se ridică prin contemplare şi cunoştinţă la înălţimea acestei stări şi aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.
11. Cel ce stă la ţărmurile mării vede noianul nesfîrşit de apă, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfîrşit al slavei lui Dumnezeu şi să-l vadă în chip înţelegător, îl vede nu atîta cît este, ci cît e cu putinţă ochilor înţelegători ai sufletului său ^[13].
12. Cel ce stă lîngă mare, nu o priveşte numai pe aceasta, ci şi intră atîta cît voieşte în apele ei. Aşa şi cei ce voiesc, dintre cei duhovniceşti, pot să se împărtăşească şi să contemple, prin cunoştinţă, lumina dumnezeiască, pe măsura dorinţei de care sînt purtaţi^[14].
13. Cel ce stă la ţărmurile mării, atît timp cît se află în afara apelor, le vede pe toate şi priveşte peste noianul apelor, dar cînd începe să intre în apă şi să se scufunde în ea, pe măsură ce se afundă, părăseşte vederea celor din afară. Aşa şi cei ce au ajuns la împărtăşirea de lumina dumnezeiască : pe măsură ce înaintează în cunoştinţa dumnezeiască, se scufundă tot mai mult în neştiinţă ^[15].
14. Cel ce a coborît în apa mării pînă la genunchi, sau pînă la brîu, vede toate cele din afara apei în chip clar ; dar cînd se coboară în adînc şi a ajuns întreg sub apă, nu mai poate vedea ceva din cele de afară, decît numai atîta că e întreg în adîncul mării^[16]. Aşa li se întîmplă şi celor ce cresc prin sporire duhovnicească şi urcă în desăvîrşirea cunoştinţei şi a contemplaţiei.
15. Cînd cei ce înaintează spre desăvîrşirea duhovnicească sînt luminaţi în parte, adică primesc o lumină numai în minte, atunci ei oglindesc slava Domnului în chip înţelegător şi sînt introduşi în cunoştinţa înţelegerii şi în taina descoperirii, fiind ridicaţi de la contemplarea celor ce sînt la Cel ce e mai presus de cele ce sînt (de făpturi).

16. Cei ce se apropie de desăvîrşire şi nu o văd încă decît în parte sînt înspăimîntaţi înţelegînd nesfîrşirea şi necuprinderea celor ce le văd. Căci, pe măsură ce pătrund în lumina cunoştinţei, primesc cunoştinţa neştiinţei lor. Dar cînd realitatea spirituală le apare încă în chip neclar şi li se arată ca într-o oglindă şi e luminată numai în parte, ea va binevoi să se facă văzută şi mai mult şi să se unească prin împărtăşire cu subiectul iluminat, luîndu-1 întreg în sine, cînd acest subiect va fi scufundat întreg în adîncul Duhului ca în sînul unui abis de ne- sfîrşite ape luminoase; atunci el urcă în chip negrăit la desăvîrşita neştiinţă, ca unul ce a ajuns mai presus de toată cunoştinţa ^[17].
17. Cînd mintea e, simplă, sau goală de orice înţeles şi intră întreagă în lumina dumnezeiască, simplă ^[18], fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva în afară de lumina în care este, ca să fie mişcată spre înţelegerea acelui altceva, ci rămîne în abisul luminii dumnezeieşti, nemaiîngăduindu-i-se să privească nicidecum în afară ^[19]. Aceasta este ceea ce s-a spus: «Dumnezeu este lumină» (1 Ioan I, 5) şi lumina supremă şi odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea.
18. Mintea pururea în mişcare devine nemişcată şi cu totul fără gînduri cînd e acoperită întreagă de întunericul dumnezeiesc şi de lumina dumnezeiască ^[20]. Dar e în stare de contemplaţie şi de simţire şi de gustare a bunătăţilor în care se află^[21]. Căci adîncul Sfîntului Duh nu e ca adîncul apelor mării, ci e adîncul apei vii a vieţii veşnice (Ioan IV, 10) ^[22]. Toate cele în care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute şi cugetate, sînt de neînţeles, de netîlcuit şi de necuprins. Ea se mişcă şi se întoarce numai în ele în chip nemişcat ^[23], vieţuind în viaţa mai presus de viaţă, fiind lumină în lumină şi nu lumină de sine. Căci nu se priveşte atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine şi slava de acolo făcînd-o străină de cunoaşterea sa, se are pe sine însăşi întreagă neştiută ^[24]5.
19. Cel ce a ajuns la măsurile desăvîrşirii, este mort fără a fi mort, vieţuind în Dumnezeu în Care se află şi nevieţuind luişi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi şi neasemănat mai buni şi mai presus de cei ai firii. El e nelucrător şi nemişcat, ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gînduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de înţelegere şi se odihneşte acolo unde nu mai e vreo lucrare a minţii, sau vreo mişcare de aducere aminte, spre vreun gînd sau spre vreun înţeles. Căci neputînd înţelege sau cunoaşte cele neînţelese şi cu neputinţă de cuprins, se odihneşte, aşa zicînd, în ele. Iar odihna aceea e nemişcarea ne-simţirii fericite, care e totodată desfătarea în simţirea neîndoielnică şi fără străduinţă a bunătăţilor negrăite ^[25].
20. Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvîrşirii şi în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovăţească numai pe sine şi să nu spună, pentru a se dezvinovăţi, că lucrul acesta este cu neputinţă, sau că desăvîrşirea se dobîndeşte, dar în chip neştiut. Ci să cunoască, încredinţat de dumnezeieştile Scripturi, că lucrul e cu putinţă şi adevărat, înfăptuindu-se prin lucrare şi împlinindu-se în chip conştient. Căci fiecare se lipseşte pe sine de aceste bunătăţi pe măsura neîmplinirii şi nelucrării poruncilor ^[26].
21. Mulţi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le şi aud ^[27]. Dar puţini dintre cei ce le citesc pot cunoaşte drept puterea şi înţelesul celor citite. Aceştia declară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sînt cu neputinţă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de faţă le socotesc ca avînd să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja în- tîmplate şi ca întîmplîndu-se în fiecare zi. Şi astfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti.
22. Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută şi alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată ^[28] . Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. Căci El este şi se numeşte Soarele dreptăţii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simţurile şi unul cugetat cu mintea, precum sînt şi două lumi, aşa cum s-a spus. Şi dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simţurilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simţurile şi văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea şi cele din ea, primeşte lumina şi strălucirea de la Soarele cugetat al dreptăţii. Deci cele supuse simţurilor şi cele cunoscute cu mintea sînt luminate în chip despărţit: cele dintîi de soarele cunoscut cu simţurile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunoştinţă sau comuniune cu cele supuse simţurilor.
23. Singur omul din toate cele văzute şi cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinţă îndoită, avînd trup alcătuit din patru elemente: din simţire şi suflare, prin care participă la aceste elemente şi trăieşte în ele, şi din suflet înţelegător şi nematerial şi necorporal, unit în chip negrăit şi neînţeles cu acestea şi amestecat cu ele în chip neamestecat şi neconfundat ^[29]. Iar acestea sînt omul cel unul, animal muritor şi nemuritor, văzut şi nevăzut, sensibil şi inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac ^[30].

24. Soarele supus simţurilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e şi văzut de cei vrednici, dar şi vede pe toţi şi mai ales pe cei ce-L văd pe El. Cel cunoscut cu simţurile nu vorbeşte, nici nu dă cuiva putere să vorbească. Cel cunoscut cu mintea vorbeşte prietenilor Lui şi dăruieşte tuturor puterea să vorbească ^[31]. Cel supus simţurilor, strălucind în grădina supusă simţurilor, usucă numai umezeala pămîntului cu căldura razelor lui, dar nu şi îngraşă plantele şi seminţele. Cel cunoscut cu mintea, arătîndu-se în suflet, împlineşte lucrurile următoare : usucă umezeala patimilor şi curăţă murdăria produsă de ele şi dă grăsime pămîntului sufletului, din care se hrănesc plantele virtuţilor îmbibate de rouă.
25. Soarele supus simţurilor răsare şi luminează lumea cunoscută cu simţurile şi toate cele din ea, pe oameni, fiarele, animalele şi orice altceva, peste care-şi întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune şi lasă în întuneric locul pe care l-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceşte pururea şi a strălucit, încăpînd întreg în toate în chip neîncăput. Dar e deosebit de cele create de El şi e întreg despărţit în chip nedistanţat de acestea, fiind întreg în toate şi nicăieri; întreg în creaturile văzute întregi şi întreg în afară de ele; întreg în cele văzute şi întreg în cele nevăzute; e prezent întreg pretutindeni şi nu e întreg nicăieri şi nicidecum ^[32] .

[1]    Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplaţie a lui Dumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curăţiei şi nepătimirii. Cel ce trăieşte desăvîrşit în Dumnezeu, văzîndu-L cu mintea, nu mai simte nici trebuinţă de pocăinţă, căci uită pînă şi de starea sa, fiind ieşit întreg în Dumnezeu pe Care-L vede.

[2]    Adevărata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, ci dialog cu Dumnezeu, simţire puternică şi responsabilă a prezenţei Lui personale şi revendicatoare.

[3]    Se afirmă aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoaştere al cunoaşterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul şi sfîntului Grigorie de Nisa.

[4]    Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158—160, unde e în legătură cu cap. I, ed. cit., p. 51—52.

[5]    Sfîntul Simeon Noul Teolog se dovedeşte în tot scrisul lui un teolog al simţirii mai presus de simţire. Dar această simţire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiinţei noastre, sensibilizată de Duhul, cu Dumnezeu.

[6]    Acela vede şi aude în toate cuvîntul lui Dumnezeu.

[7]    Nu aude nici un cuvînt ca stînd de sine, sau ca răsunînd de sine, ci fiecare cuvînt este identificat pentru el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

[8]    Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul că auzim în mod real Cuvîntul lui Dumnezeu, ca un cuvînt căruia trebuie să-i răspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri şi prin oameni, ca pe nişte cuvinte care ne scot din izolarea şi egoismul nostru şi trebuie să ile răspundem. Propriu-zis în toate cuvintele e un singur Cuvînt personal Care ni se comunică, ne revendică şi simţim că trebuie să-I răspundem prin viaţa, prin faptele noastre.

[9]     Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omul a fost făcut ca subiect cunoscător şi văzător al celor cunoscute şi văzute, într-o legătură ontologică cu ele, cum e Logosul divin cu raţiunile Sale, care prin creaţie devin raţiunile lucrurilor.

[10]   Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160—162. Sfîntul Simeon vorbeşte şi de nişte simţuri sau de o sensibilitate a sufletului, care s-a tocit prin cădere. Cine aude şi vede prin ele, cunoaşte «puterea» realităţii spirituale, nu numai înţelesul ei, pentru că prin ele se pune în legătură cu acea realitate şi ea, fiind personală, iradiază putere din ea.

[11]    Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacă. Sfîn- tul Simeon care a fost «spătarul cubicular» la curtea Împăratului Vasile II foloseşte des imagini de la curtea împărătească. El socoteşte harul energiei necreate ce izvorăşte din Hristos, ca o haină a ilui Hristos, în care e îmbrăcat, sau ca pe Hristos însuşi, dacă Hristos este în energia ce iradiază din El.

[12]    Deşi Dumnezeu este nevăzut, simţirea prezenţei Lui este atît de puternică, incit sfîntul Simeon declară că se simte ca în faţa Lui.

[13]   A se observa cum sfîntul Simeon aseamănă cu un ocean chiar numai slava lui Dumnezeu ; de fiinţa lui Dumnezeu nici nu îndrăzneşte să vorbească.

[14]    Contemplarea luminii dumnezeieşti nu e despărţită, pentru sfîntul Simeon, de împărtăşirea de ea, potrivit învăţăturii lui despre simţurile sufleteşti prin care omul duhovnicesc intră în contact cu realitatea dumnezeiască, aşa cum intră orice om prin simţurile trupului în contact cu lumea materială.

[15]    De la capitolul 11 pînă la capitolul 19 inclusiv e redată ideea sfîntului Grigorie de Nissa : «Aceasta este a vedea cu adevărat pe Dumnezeu : a nu afla niciodată o săturare a dorinţei …căci nu se va socoti vreodată că se poate îmbrăţişa firea nevăzută» (Despre viaţa lui Moise, în P.G. 44, col. 404). Dar sfîntul Simeon pune în relief şi ideea scumpă lui, că cel ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic în afară de el, dar în el vede toate. Proprie lui este şi imaginea oceanului şi a apelor.

[16]    Deci nu-şi pierde conştiinţa identităţii sale.

[17]    Ştiinţa şi cunoştinţa implică posesia parţială a realităţii, sau transformarea ei la starea de obiect, ceea ce înseamnă delimitarea ei.

[18]   E simplitatea de ocean a dumnezeirii, în care se cuprind rădăcinile transcendente ale tuturor într-un chip nediferenţiat, iar ea însăşi ca izvor al lor, e infinit mai mult decît toate.

[19]    Se redă aci o idee a sfîntului Maxim Mărturisitorul care zice: «In nemărginire se odihneşte toată mişcarea celor ce se mişcă în mod natural, pentru faptul că nu există în ea nici o distanţă sau interval, ne- avînd deci unde, cum şi spre ce să se mişte, întrucît are pe Dumnezeu, Care hotărniceşte chiar şi nemărginirea, Care hotărniceşte toată mişcarea, ca sfîrşit în calitate de cauză» (Ambigua, în P.G., 91, 1217). Dar sfîntul Simeon foloseşte copios imaginea luminii şi dă acestei imagini un caracter emoţional.

[20]   Sfintui Simeon identifică întunericul dumnezeiesc al lui Dionisie Areopagitul cu lumina dumnezeiască. De altfel însuşi Dionisie înţelegea prin întunericul de pe Sinai «preamulta lumină». Ajunsă aci mintea rămîne cu o mişcare receptivă, nu creatoare, cu o mişcare stabilă în acelaşi sens, nu cu o mişcare ce trece de la un lucru la altul.

[21]    Precum se conciliază întunericul cu preamulta lumină, aşa se conciliază mintea golită de gînduri cu starea ei de contemplare şi de gustare a bunătăţilor dumnezeieşti. Căci în oceanul dumnezeiesc cel simplu sînt toate.

[22]    Şi unde e viaţa veşnică, e şi viaţa sufletului omenesc.

[23]   Identificarea stabilităţii cu mişcarea sufletului ajuns in Dumnezeu o făcuse şi sfîntul Grigorie de Nissa (Despre viaţa lui Moise, P.G. 44, 405-C) şi sfîntul Maxim Mărturisitorul (Ambigua, P.G. 91, 1221).

[24]   Mintea devine prin lumina dumnezeiască altfel decît e prin natura ei, de aceea îşi devine ei însăşi un mister neînţeles.

[25]    E bucuria de darurile primite fără osteneală, fără efort, dar care le întrec pe toate cele dobîndite prin efort.

[26]   Extras din sfîrşitul Cuv. X etic.; Traites theol…, tom. II, p. 336. E o învăţătură scumpă sfîntului Simeon că bunurile dumnezeieşti se posedă în chip conştient. De fapt dacă nu avem conştiinţa lor, nici nu le avem.

[27]    E vorba de auzirea cu sufletul, adică cu un simţ al sufletului.

[28]    Acesta e omul.

[29]    Sfîntul Simeon nu putea să nu sufere influenţa timpului său, în multe privinţe care nu ţin propriu-zis de credinţa creştină. Făcînd abstracţie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, idee proprie timpului său, el se mai resimte şi de înţelegerea simplistă a acelui timp în privinţa unirii dintre trup şi suflet. Astăzi ne dăm seama de taina cu mult mai complexă a acestei uniri. De altfel însuşi sfîntul Simeon dă dovadă că e conştient de dificultatea problemei cînd adaugă pe de o parte simţirea şi suflarea la cele patru componente ale trupului, iar pe de alta declară că prin ele se uneşte sufletul cu trupul. Sensibilitatea şi suflarea sînt marea taină a existenţei umane. Aparţin ele materiei ? Aparţin sufletului ? E greu de a le atribui unuia sau altuia în mod separat. In sensibilitate se întîlnesc sufletul şi trupul.

[30]    Fără îndoială, deşi fiecare soare luminează în mod direct partea omului corespunzătoare lui, totuşi lumina Soarelui spiritual se reflectă din suflet şi asupra trupului, iar lumina soarelui văzut produce bucurie şi sufletului. Căci omul, deşi e din două părţi, e totuşi unul. în om se realizează unirea între cele două lumi. Aceasta o va spune sfîntul Simeon în capetele următoare.

[31]    Soarele spiritual dă putere sufletelor să vorbească, întrucît vorbindu-le el însuşi le mişcă la răspuns. El e Subiectul suprem, care se adresează subiectelor făcute după chipul Lui. El e Cuvîntul cuvîntător, de unde pornesc toate cuvintele de chemare şi din care-şi iau mişcarea de răspuns toate cuvintele de răspuns ale subiectelor create. Această convorbire leagă subiectele create de Dumnezeu şi luminează toate creaturile în acelaşi timp.

[32]    Aceste trei ultime capete au intrat în prefaţa «Stoglavei», colecţie de hotărîri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea la E. Duchesne, Le Stoglav et Ics cents chapltres, Paris, 1920, p. 4—5. După J. Darrouzes, Chapltres theologiques etc., p. 79.