Vederea duhovnicească a raiului  –  Filocalia 6  –  ^[1]

1. Vino, aşadar, să vorbim şi despre rai. Căci acesta era scopul cuvîntului nostru. Pentru el ne-am îmbrăcat de luptă, după ce am alcătuit «Cuvîntul despre suflet». Dar, dacă vreţi, să aruncăm o primă privire asupra temei. Mai întîi trebuie să cercetăm în ce chip a fost zidit pentru noi raiul dumnezeiesc în acelaş timp supus simţurilor (sensibil) şi gîndit cu mintea (inteligibil); care sînt rodurile ambelor feluri de plante dumnezeieşti ale raiului inteligibil; care e lucrarea şi păzirea raiului gîndit cu mintea şi de ce fel de roduri se împărtăşesc din el cei ce lucrează în el în chip felurit; în ce chip Cuvîntul a aşezat în acest rai două porţi şi nu mai multe, două porţi care se învîrteau ca heruvimii, şi în ce constă lucrarea deosebită a fiecăreia? Apoi trebuie să ne îndreptăm privirea spre pomul vieţii şi spre cel al cunoştinţei, care se numeşte cunoştinţa binelui şi a răului. Căci în felul acesta, vom cunoaşte, pe cît ne este cu putinţă, şi în noi, precum zice dumnezeiescul apostol, «care este bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu cu privire la noi» (Rom. II, 4) şi care sînt bunătăţile dăruite nouă la început de El (1 Cor. II, 12 ; Iacob I, 17) ; şi cum noi, prin reaua alegere, am căzut şi cădem din darurile dumnezeieşti.

2. Deci vă rog să-mi daţi ascultare cu luare-aminte spre primirea cuvîntului, şi alipiţi-vă mintea de cele ce voi spune. în felul acesta pe de o parte veţi cunoaşte şi voi adevărul, iar pe de alta cuvîntul meu mi se va face şi mie folositor, pricinuindu-mi ca pe o plată binecuvîntată şi harul Duhului, întrucît va aduce folos celor ce-i ascultă. Iată aşadar cuprinsul lui.
3. Dumnezeu, zidind pe om de la început ca pe o fiinţă îndoită, adică din fire văzută şi nevăzută, văzut şi nevăzut, supus simţurilor şi înţelegător, i-a făcut şi locaşul lui potrivit firilor lui, adică raiul supus simţurilor şi cel cunoscut cu mintea, văzut şi nevăzut, sădind în mijlocul lui pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, care se numeşte cunoştinţa binelui şi a răului. Pe unul din aceste raiuri l-a sădit în Eden, în lumea aceasta văzută ; el a fost «aşezat la răsărit», fiind mai înalt decît tot pămîntul, spre desfătarea lui Adam, căci Eden se tălmăceşte «desfătare». El era înconjurat de un aer subţire, temperat şi preacurat, bogat în plante pururea roditoare, plin de lumină şi de mireasmă negrăită, întrecînd toată armonia cunoscută cu simţurile şi închipuirea oricărei frumuseţi, cum se cuvenea să fie locaşul celui zidit după chipul lui Dumnezeu^[2]. Pe celălalt rai, l-a sădit în lumea gîndită cu mintea şi nevăzută, aflîndu-se şi fiind aşezat în mijlocul omului ca o lume mare în cea mică văzută^[3], în mijlocul omului zidit de Dumnezeu şi aşezat pe pămînt.
4. Noi vom vorbi aci despre acest rai cunoscut cu mintea, căci pe el avem trebuinţă să-l cunoaştem. Pentru că celălalt rai a fost închis de la greşeala lui Adam; sau pentru că sabia de foc întorcîndu-se de către noi de cînd Hristos s-a răstignit şi a înviat, noi credincioşii nu mai avem trebuinţă de el acum, întrucît tuturor ni s-a deschis intrarea la ceruri şi împărăţia lui Hristos e făgăduită de către El tuturor, ca să fim şi noi unde este El, cum zice El însuşi în Evangheliile Sale : «Ca unde sînt Eu şi voi să fiţi» (Ioan XVII, 27). Avem însă mare trebuinţă, cum s-a spus, de raiul gîndit cu mintea şi nevăzut, ca să cunoaştem întocmai firea şi locul lui şi plantele dumnezeieşti sădite de Dumnezeu în el, plante de care trebuie să ne împărtăşim la timp potrivit în raiul în care am fost aşezaţi «să lucrăm şi să-l păzim» (Facere II, 15). Vom începe astfel tîlcuirea lui, care e o tîlcuire foarte bună şi pricinuitoare de folos celor ce-au început să înainteze de curînd în contemplaţie, şi e un adaos de cunoştinţă mai desăvîrşită celor ce cercetează adîncurile Duhului.

5. Prin pizma diavolului şi prin ispita femeii am căzut din acel locaş nesupus stricăciunii şi am fost scoşi, din pricina greşelilor strămoşilor, din raiul desfătării şi am fost aruncaţi ^[4] pe acest pământ ca să-l lucrăm şi am fost pedepsiţi să mîncăm pîinea noastră din el întru sudoare şi osteneală ^[5], dat fiind că el ne odrăsleşte de cele mai multe ori spini şi pălămidă în loc de seminţe. Dar tocmai aceasta ni s-a făcut prilej de a intra în al doilea rai, adică să contemplăm, în lumea aceasta văzută, zidirea lui, pe cît e cu putinţă, ca, urcîndu-ne de la frumuseţea lucrurilor la Făcătorul lor (Rom. I, 20), cum zice dumnezeiasca Scriptură, să se nască în noi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, luminaţi fiind de Duhul. Astfel, prin cuvîntul şi înţelepciunea harului lui Dumnezeu, vom intra nu numai în raiul gîndit cu mintea şi vom cerceta cu amănuntul nu numai firile celor din el şi mişcările şi raţiunile lor ^[6], ci ne vom desfăta şi de florile zidirii văzute şi ne vom îngriji cu evlavie de cultivarea lor.
6. Căci e îndoit şi acest rai ce stă în faţa noastră a celor alcătuiţi din două firi ^[7]. Şi care este el? Toată zidirea văzută şi cea nevăzută din noi, despre care dumnezeiescul Pavel zice împreună cu proorocul David : «Căci cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la întemeierea lumii, fiind înţelese din făpturi, se văd» (Rom. I, 20). Iar David zice : «Minunată s-a făcut cunoştinţa mea de la mine, nu voi căuta spre ea» (Ps. CXXXVIII, 6) ; adică de la întocmirea şi plăsmuirea mea, care s-a făcut atunci primejdioasă lui Adam cel nou zidit, care nu putea veni încă la contemplarea şi înţelegerea ei. ^[8]
7. Dar să grăim, dacă voiţi, mai întîi despre acest rai văzut şi cunoscut prin simţuri, în care am fost aşezaţi, cum s-a spus, de Dumnezeu, după căderea lui Adam, noi cei din neamul lui ⁹. Apoi vom face, după putere, şi explicarea raiului cunoscut cu mintea. Căci nimic nu ne va împiedica să vorbim cu evlavie despre rai, odată ce ne-am îndatorat să ne robim tot gîndul ascultării lui Hristos, cum zice apostolul (2 Cor. X, 5), şi să tîlcuim cu înţelegere cele ale dumnezeieştii Scripturi, potrivit cu Solomon care zice : «Urechea ta va auzi înţelepciune şi vei lipi urechea ta de cunoştinţă» (Prov. II, 3).

I. În cîte feluri ni se arată raiul sensibil după o tîlcuire evlavioasă?

8. Deci toată zidirea acestei lumi văzute şi simţite, adică cerul şi pămîntul şi toate cele din ele, s-a făcut ca un rai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit şi sădit lui Adam în Eden. Căci Dumnezeu a întocmit raiul la răsărit, după ce a făcut toată zidirea celor din nimic (Fac. II, 8). Pentru că ştiind, ca un înainte-ştiutor, greşeala aceluia şi că, odată scos de acolo, i se va închide raiul dumnezeiesc, a pregătit de mai-namte şi pentru noi, cei ce aveam să ne naştem din acela, ca pe un ospăţ fără sfîrşit, această lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ce priveşte mărimea harului, dar plin de toată putinţa de a fi contemplat şi de a produce desfătare. Căci îndoiţi fiind noi, îndoit a voit Dumnezeu să ne fie şi ospăţul nostru din el: prin simţuri şi prin minte. De aceea el este sensibil, fiind alcătuit din seminţe, din roduri, din animale şi păsări ; şi inteligibil, fiind alcătuit din toate raţiunile făpturilor Lui, după înţeleptul Solomon : «De la frumuseţea zidirilor sîntem ridicaţi, pe măsura lor, spre Făcătorul» (înţel. Sol. XIII, 5).
9. In mijlocul acestuia s-a sădit deci pomul vieţii şi un alt pom numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce sînt acestea ? Ia aminte cu atenţie. Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor, precum s-a scris : «Dumnezeu în mijlocul ei şi nu se va clătina» (Ps. XLV, 5). Iar pomul cunoştinţei, sau al cunoştinţei binelui şi răului, e firea noastră şi alcătuirea omului.^[9] Căci omul este o fiinţă capabilă de bine şi de rău. El este cu adevărat pomul pururea roditor de cunoştinţă, sădit în acest rai al lumii, după aducerea la fiinţă a celor ce sînt din cele ce nu sînt, cum scrie şi David în psalmi : «Şi va fi ca pomul sădit la marginea apelor» (Ps. I, 3). Fără îndoială în alte scrieri, în care am vorbit despre «ceruri noi şi pămînt nou» (2 Petru III, 13), am înfăţişat explicarea lui şi altfel. Căci aurul este un pom cu multe chipuri şi are înţelesuri şi nume deosebite. Fiindcă se numeşte lumină, viaţă, pom, plantă şi piatră preţioasă, sfeşnic şi alte multe. El poartă şi în privinţa aceasta mulţimea de nume a firii dumnezeieşti, ca unul ce este chipul acesteia^[10].

10. Odată împlinit raiul lumii şi odată sădite plantele dumnezeieşti din el, Dumnezeu a dat omului poruncă, zicînd : «Din tot pomul din rai poţi să mă- nînci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mîncaţi ; în ziua în care veţi mînca din el, cu moarte veţi muri». Mai întîi îşi îndreaptă cuvîntul ca spre unul. Căci a zis : «Din tot pomul din rai poţi să mănînci». Apoi vorbeşte la plural către mai mulţi: «Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi». Ce înseamnă aceasta ? Dumnezeu ne învaţă că taina poruncii acesteia nu se îndreaptă numai spre Adam, ci va trece fără îndoială şi la noi la toţi. Şi pe drept cuvînt. Căci ceea ce a păţit atunci Adam, pmăgit de Eva, şi Eva de şarpe, se întîmplă şi cu noi, cei ce ne naştem după ei de la ei.
11. Şi ia seama la înţelesul tainic. Omul a fost aşezat în acest rai sensibil al creaţiei, «ca să-l lucreze şi să-l păzească». Iar lucrarea şi păzirea încredinţată omului se arată în porunca dată lui: «Din tot pomul din rai să mănînci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi». Fiindcă deci «tot pomul» şi aşadar şi cel -«al vieţii» este Dumnezeu — căci El este -«tot», El Care a şi adus la existenţă totul din nimic ^{[11] [12]} şi Care este în afara şi înăuntrul totului — iar pomul cunoştinţei e alcătuirea omului^[13], în care este cunoştinţa binelui şi răului, tot cel ce împlineşte lucrarea aceasta în sine, cum cere porunca, rămîne într-o desfătare care nu se isprăveşte şi stăruie neclintit în păzirea sa.
12. Dar fiindcă sîntem dintr-o fire schimbăcioasă şi ostenim în acest fel de vieţuire, păţim ceea ce a păţit şi Adam. Căci gîndirea omului se apleacă din tinereţe spre cele rele şi primeşte ca şi Eva ispita şarpelui din ea, pe care o socoteşte folositoare. Lăsînd această ispită să urce în mintea omului, ea convinge pe om să guste din rodul pe care-1 socoteşte bun, şi îndată rodul acesta se face pricină căderii lui (Facere III, 6).
13. Dar să vedem şi felul lucrării şi cum se hrăneşte omul din toate cele din raiul acesta. Cel ce cercetează raţiunile şi mişcările întregii zidiri cu o minte netulburată şi cu o cugetare liberă de împătimirea de cele văzute şi se hrăneşte cu înţelegerea mai dumnezeiască din toate raţiunile ce răsar din cele supuse simţurilor, îndată ce şi-a împuţinat grija şi preocuparea de viaţă şi s-a ridicat mai presus de toată pofta dulceţilor lumii, urcă prin ele la Făcătorul şi Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. I, 20 ; înţel. XIII, 5). Căci Acesta este pomul deplin şi neîmpărţit, care nu odrăs- leşte decît rodul binelui, dăruindu-le împărtăşirea de el celor vrednici. Aşa ne-a voit Dumnezeu să fim ^[14] : nepătimitori, fără griji şi avînd numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adică să lăudăm fără sfîrşit şi veşnic pe Făcătorul şi să ne desfătăm numai de privirea Lui din singura cercetare a făpturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David : «Predă grija ta Domnului şi El te va hrăni» (Ps. LIV, 23); şi prin Evangheliile Lui: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru, ce veţi mînca şi pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca» (Matei VI, 25) ; şi iarăşi : «Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă» (Matei VI, 23) ; şi către Marta : «Marto, Marto, de multe te îngrijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru tre- buieşte. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea» (Luca X, 41—42).
14. Deci pomul vieţii este Dumnezeu, a Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mîn- cat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sînt supuşi morţii. El produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvînt s-a numit «pomul vieţii» şi «tot pomul». Căci El este totul, în Care şi prin Care e totul ⁶⁸⁵.
15. Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este deosebirea privirii, precum au spus şi au gîndit şi alţii înainte de noi  ^[15]. El e descoperirea alcătuirii firii noastre, care e bună celor ce au urcat la bărbatul desăvîrşit şi la măsura vîrstei lui Hristos (Efeseni IV, 13) prin toată nepătimirea şi înţelepciunea Duhului, înălţîndu-se prin contemplarea şi frumuseţea ei la măreţia lucrării Făcătorului (înţel. XIII, 5) ; căci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornică a virtuţii, ea nu le este şi nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au păşit cu tărie în contemplaţia dumnezeiască. Dar celor tineri încă şi mai şovăitori în dorinţă, nu le este bună; căci celor ce nu s-au statornicit cu neclintire în păşirea stăruitoare şi neabătută a virtuţii, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea şi privirea trupului propriu, din pricina lipsei lor de tărie în stârnirea în bine; această contemplare poate atrage şi răpi spre ea pe cel lipsit de tărie şi-l poate împinge la gînduri, mişcări şi preocupări necuviincioase.
16. Acesta e motivul opreliştii lui Dumnezeu, Care a zis: «Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi, căci în ziua în care veţi mînca, cu moarte veţi muri». Fiindcă privirea trupului nostru şi contemplarea alcătuirii lui duce în mod natural pe cel nedesăvîrşit la cunoştinţa dulceţii plăcerii, chiar fără să vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus, şi la mişcări şi gînduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvîntul dumnezeiesc: «Uşile, uşile, să luăm aminte !» Prin repetare, cuvîntul porunceşte pentru cei nevrednici, păzirea porţilor simţitoare şi înţelegătoare, adică a simţurilor, prin care obişnuieşte să intre moartea în sufletul omului.
17. Şi pe drept cuvînt. Căci cel ce stăruie, fără deprinderea în bine şi fără luare-aminte, în privirea alcătuirii firii noastre, e înduplecat de cugetarea lui, ca de o Evă amăgită de şarpele cel vechi, să se gîndească la dulceaţa plăcerii ca Adam şi să se împărtăşească de ea ca bună ; şi astfel se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu şi depărtat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu ; se va afla şezînd afară de raiul acesta şi plîngînd, ca unul ce nu mai are mintea acoperită decît de frunze de smochin. Acesta este, în cîteva cuvinte, după judecata noastră, înţelesul raiului sensibil al creaţiei, care este acelaş cu înţelesul arătat de alţi părinţi dinaintea noastră.

II. În cîte feluri se poate tîlcui în cuvinte de ale înţelegerii duhovniceşti, raiul cunoscut de minte (inteligibil) şi care sînt plantele din el ?

18. Dar să vorbim şi despre raiul dumnezeiesc şi cunoscut cu mintea, sădit în zidirea nevăzută a sufletelor noastre ; să arătăm care sînt plantele dumnezeieşti sădite în el şi care e lucrarea noastră în acesta. Despre acestea n-am aflat să fi scris nici unul din dumnezeieştii părinţi şi înţelepţi de odinioară. Celor ce au lucrat în el şi au păzit porunca, sau, după ce au căzut, au reluat lucrarea în el şi paza lui, contemplarea lui le e foarte dulce şi atrăgătoare, ca unora ce şi-au deprins simţurile sufletului şi au gustat din pomul vieţii, iar de gustarea din celălalt, adică din pomul cunoştinţei, nu au fost vătămaţi. Dar pentru ceilalţi, care nu se preocupă deloc de lucrurile dumnezeieşti şi a căror osteneală şi sîrguinţă nu s-a dedicat lucrării Duhului şi de aceea nu pot să-şi închipuie nimic în afară de cele văzute, această contemplare este o nebunie sigură. Căci ei sînt sufleteşti în înţelesul dumnezeiescului apostol : «Iar omul sufletesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, pentru că ele se Judecă duhovniceşte» (1 Cor. II, 14). Aceştia vor numi-o pe aceasta închipuire, dar nu vederea adevărului. Nedînd nici un preţ gîndirii acestora, să păşim la contemplarea raiului cunoscut cu mintea. Iată ce este el.

19. Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la fiinţă din nimic, făcînd pe om la început ca pe o lume mare, l-a aşezat în această lume, ca într-una mică ^[16], creindu-i ca pe un chip al Său şi arătîndu-1 ca pe un împărat al tuturor celor de pe pămînt. Deci sădeşte în el în chip înţelegător, ca într-o lume mare, un alt rai dumnezeiesc, mult superior celui ce cade sub simţuri, ca unul ce e împodobit cu plante veşnic nemuritoare şi pururea verzi şi luminat de Soarele dreptăţii. Acesta este locul împărăţiei cerurilor, aşezat la răsăritul Soarelui dreptăţii, în pămîntul celor blînzi (Matei V, 5), cum zice Dumnezeu însuşi: «împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru» (Luca XVII, 21). în acest rai a sădit Dumnezeu pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Care sînt aceştia ?
20. Pomul vieţii este Sfîntul Duh, Care sălăşluieşte în omul credincios, cum spune Pavel: «Nu ştiţi că trupurile voastre sînt templul Sfîntului Duh, Care locuieşte în voi ? (1 Cor. VI, 19 ; Rom. VIII, 11). Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea, care produce două roduri contrare între ele, îndoite la rîndul lor ele înseşi prin fire.

III. Care sînt rodurile celor două feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?

21. Care sînt acestea? Plăcerea şi durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarăşi în două. Prima e fie din trebuinţă naturală şi necesară, fie din voluptate şi trecerea măsurii. A doua e fie din temere şi întristare, fie din nevoinţe şi osteneli duhovniceşti. Dintre acestea, plăcerea e bună cînd ne împărtăşim de ea la vreme potrivită dintr-o trebuinţă naturală şi necesară. Căci nu s-a sădit în noi simţirea în chip rău, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizmă: «Din tot pomul din rai să mănînci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi». Ci simţirea e un pom bun şi dumnezeiesc, cînd ne împărtăşim de ea, cum s-a spus, la vremea cuvenită, pentru o trebuinţă naturală şi necesară. Căci produce în noi şi cunoştinţa binelui. Pentru că s-a sădit în noi pentru o cunoaştere, o cercare şi o deprindere a putinţei omului de a asculta şi de a nu asculta. De aceea s-a şi numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci dă prilej de cunoaştere celor ce se împărtăşesc de firea proprie, care e bună pentru cei desăvîr- şiţi şi rea celor încă nedesăvîrşiţi şi lacomi la simţire, precum e rea hrana tare celor ce au încă nevoie de lapte ^[17]. Fiindcă în acest caz împărtăşirea de ea le e prilej de voluptate şi de trecerea măsurii şi printr-o astfel de împărtăşire se naşte în ei cunoştinţa răului. Iar aceasta este durerea, care pricinuieşte sufletului frică şi întristare. De fapt, plăcerea produce în suflet cunoştinţa binelui, cînd ne împărtăşim de ea dintr-o trebuinţă naturală şi necesară ; iar durerea, dimpotrivă, cunoştinţa răului, cînd împărtăşirea de plăcere nu are loc dintr-o trebuinţă naturală. Căci oricărei plăceri îi urmează durerea ^[18].

22. De aceea pomul simţirii s-a numit pomul cunoştinţei binelui şi răului şi pe drept cuvînt Dumnezeu a oprit reaua întrebuinţare a lui. Căci zice: «Din tot pomul din rai să mănînci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi; în ziua în care veţi mînca din el, cu moarte veţi muri». «Din tot pomul din rai să mănînci», adică din toată firea făpturilor văzute, din toată mişcarea lor, sau a raţiunilor lor, adică a cunoştinţei Mele adevărate, a măreţiei creatoare a împărăţiei şi cauzei creatoare să te împărtăşeşti şi să-ţi întinzi prin contemplaţie aceste raţiuni ca pe o masă a unui ospăţ nemuritor; şi prin ele să intri la cunoştinţa celor nevăzute ale Mele, ca într-o împărăţie şi să-Mi dai cu mulţumire închinarea cuvenită. «Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci». Ce e deci acest altceva în noi, asemenea unui pom, care ne procură prin împărtăşire cunoştinţa binelui şi răului, dacă nu simţirea ? ^[19]. Căci prin ea vine în mine cunoştinţa tuturor celor ce sînt bune şi nu sînt bune. Fiindcă precum ne procură cunoştinţa căldurii şi a frigului, a ceea ce e moale şi aspru, a bunei miresme şi a răului miros, a acrelii şi a dulceţii, a albului şi a negrului, a greutăţii şi a uşorului, aşa şi a plăcerii şi a durerii. Căci cu dreptate ne fereşte Scriptura de întrebuinţarea ei, nu pentru că ar fi contrară firii, căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău, ci pentru că ne dă prilejul cunoştinţei răului prin ceea ce pare că e bun ^[20].

23. Şi ca să facem mai clară explicarea acesteia, pentru a cunoaşte întocmai rodul amăgitor şi purtător de moarte al ei, sau cum se ascunde el în folosirea binelui, vom porni de la cele ce se întîmplă în noi. Urmînd părinţilor dinainte de noi, vom face înfăţişarea acestora astfel: Unele dintre plăceri sînt sufleteşti, altele trupeşti. Cele sufleteşti sînt cele ce se nasc din contemplaţie şi din învăţături ; iar cele trupeşti sînt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, cele legate de mîncări şi de uniri trupeşti şi de cele asemănătoare. Dintre plăceri iarăşi unele sînt adevărate, iar altele mincinoase. Cele dintîi sînt proprii cugetării ce se ocupă cu contemplarea şi cu ştiinţa ; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de simţire. Iar dintre plăcerile trupului, unele sînt naturale şi necesare, căci fără ele omul nu poate trăi, cum sînt mîncările şi veşmintele ; altele sînt naturale, dar nu necesare, ca împreunările potrivit legii şi firii, fără de care cel ce voieşte poate trăi în feciorie. Altele nu sînt nici naturale, nici necesare, ca voluptăţile, beţiile şi excesele care întrec trebuinţele.

24. Omul care a ales să vieţuiască după Dumnezeu, căutînd să folosească plăcerile necesare şi naturale, care sînt potrivite şi folositoare şi foarte bune pentru menţinerea şi păstrarea naturii omeneşti şi neamestecate cu durerea şi cu supărarea, cade de multe ori, fără să ştie şi fără să vrea, în cunoştinţa răului, aflînd durerea ascunsă în însăşi împărtăşirea de bine. Aşa se întîmplă cu prilejul întrebuinţării mîncărilor şi veşmintelor. Căci pentru cumpărarea acestora e nevoie de bani. Iar folosirea lor e necesară ; căci e naturală. Dar ajungînd la o abundenţă de bani pentru trebuinţa aceasta necesară şi naturală, cădem în lăcomie şi nesăturare, iar uneori într-o folosire peste trebuinţă. Căci putînd să ne mulţumim cu lucruri puţine şi modeste, nu ne oprim trebuinţa la acestea, ci căutînd luxul şi ceea ce este peste măsură, cădem prin întrebuinaţrea binelui în cunoştinţa răului. Dar legea conştiinţei noastre, respingînd această rea întrebuinţare şi arătîndu-ne-o, face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele şi răul simţirii şi îndată se iveşte în el tristeţea răului, prin părerea de rău.

IV. Trecerea de la această explicare la o alta

25. Dar mai e şi o altă explicaţie : toată mişcarea sufletului e pusă în lucrare spre poftirea unui lucru trebuincios şi necesar printr-o plăcere bună şi necesară firii, căutînd poate hrană pentru trup şi veşminte, sau împreunare naturală şi legiuită. Aceasta e cunoştinţa binelui. Dar în mîncări se ascunde săturarea şi nesă- turarea, în veşminte lăcomia şi reaua întrebuinţare, în împreunările legiuite şi naturale, cele contrare firii şi destrăbălările. Aceasta e cunoştinţa răului. Iar cunoştinţa amîndurora vine în noi prin simţire.

Cum? Ia aminte! Amăgit de plăcere şi tîrît în săturare şi nesăturare, sau în reaua întrebuinţare şi lăcomie, sau în destrăbălări şi în plăcerile de sub pîntece contrare firii, omul moare, vai, de moarte veşnică, căzînd din unirea cu Dumnezeu şi din împărtăşirea de Duhul Sfînt. De aceea zice : «Iar în ziua în care veţi mînca, cu moarte veţi muri». Căci cunoştinţa răului, născîndu-se în om din împărtăşirea prin simţuri şi plină de voluptate, îl duce spre căderea în robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini sînt: slava, dorinţa, nepăsarea, care, străbătînd prin toate simţirile omului, se fac pricinuitoare ale morţii veşnice a lui. în acestea se află deci cunoştinţa îmbinată a binelui şi a răului prin simţire, cunoştinţă prin care moare omul cînd se împărtăşeşte de ele. Căci prin ele ajunge fie la trufia vieţii pentru iubirea de slavă, fie la pofta ochilor pentru năravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan II, 16), pentru iubirea de voluptate şi pentru bucuria de plăcerile sufletului. Pe drept cuvînt a oprit deci Scriptura împărtăşirea de pomul simţirii, zicînd : «Din tot pomul din rai să mănînci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi».

V. Alt înţeles mai înalt al poruncii lui Dumnezeu către Adam

26. Dar Scriptura înfăţişează gîndirii mele şi un alt înţeles al acestor cuvinte. Şi trebuie să adaug la cuvîn- tul meu şi acest înţeles. Căci el se potriveşte cu acest cuvînt şi cu scopul lui. Am văzut că Dumnezeu se adresează mai întîi lui Adam ca unuia, zicînd: «Din tot pomul din rai să mănînci», apoi se adresează ca la doi sau mai mulţi: «Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi». Prin aceasta mi se pare că cuvîntul arată caracterul îndoit al alcătuirii şi firii omului ; şi la fel, al puterii sufletului lui.
27. De aceea adresîndu-se părţii raţionale a sufletului lui, ca singurei părţi mai bune, Dumnezeu îi încredinţează ţinutul contemplării lucrurilor dumnezeieşti şi îi pune înainte masa încărcată de mîncările dumnezeieşti ale înţelesurilor, zicînd: «Din tot pomul cel din rai să mănînci»; adică să te împărtăşeşti din toată firea celor ce sînt, sau din cunoştinţa Mea şi din desfătarea de Mine, prin contemplare curată, cercetînd raţiunile lucrurilor şi mişcările lor. Iar părţii mai neraţionale, sau doimii mai trupeşti a mîniei şi a poftei, care atrage uşor cugetarea spre cele rele, îi porunceşte, cum spune limpede, să fugă de cercarea şi de cunoştinţa prin simţire a acestor roduri ale pomului simţirii. De care adică? De plăcere şi de durere, precum am spus mai înainte. Căci zice: «Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi». Şi pe drept cuvînt. Căci plăcerea sădeşte cunoştinţa ei în partea poftitoare, cînd omul se împărtăşeşte de ea fără trebuinţă; iar durerea sădeşte cunoştinţa ei în mînie. Şi astfel împărtăşirea din ele trimite aceste două puteri, către care se adresează cuvîntul, la moartea veşnică. Căci zice: «în ziua în care veţi mînca din el, cu moarte veţi muri».

28. De aceea, omul fiind îndoit şi avînd sufletul compus din fire raţională şi neraţională, Dumnezeu îi dă şi El o poruncă îndoită. Pe de o parte îi porunceşte să se împărtăşească de o hrană mai bună şi nemuritoare şi să nu se îngrijească în primul rînd de cele trebuitoare trupului, aşa cum ne îndeamnă şi Cuvîntul întrupat : «Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă» (Matei VI, 33), întărind oarecum prima sa poruncă. Pe de altă parte, îl fereşte de amintitul pom al simţirii, ca nu cumva gus- tînd prin el din cele dulci ale vieţii acesteia, să se umple de durere, căzînd printr-o astfel de gustare de la ospăţul şi bucuria dumnezeiască.
29. Dar, folosindu-ne de un cuvînt mai desăvîrşit, să gîndim şi să vorbim şi altfel despre rai şi despre tema aceasta cercetată de mulţi. De aceea ridică-te de la cuvîntul auzit, care îi învăluie cu sunetul lui pe cei ce sînt amăgiţi de înţelesul lui de la suprafaţă, dacă doreşti să te înalţi prin înţelegerea celor spuse la înţelesurile cuvîntului cunoscute cu mintea. Ascultă de cel ce zice: «Sculaţi-vă, să plecăm de aci» (Ioan XIV, 31; Matei XXVI, 46). Treci la înţelesul şi la duhul cuvîntului, deschizîndu-ţi auzul faţă de el şi căutând să înţelegi din el cele dumnezeieşti şi omeneşti. Iată care sînt acestea.

VI. Alt înţeles preaînţelept şi înalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se intră în el şi care cea prin care se iese ? Şi care sînt pomii dumnezeieşti din el?

30. Raiul este, din alt punct de vedere, marele cîmp al iubirii de înţelepciune (al filosofiei) cu fapta, împodobit de plante nemuritoare de tot felul şi de felurite virtuţi, în care s-a sădit de Dumnezeu pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi al răului. Căci iubirea de înţelepciune (filosofia) lucrătoare e ca un rai luminos şi bine mirositor plantat de Dumnezeu la răsăritul Bisericii Lui^[21], acoperit de plantele frumoase de tot felul ale virtuţilor, care hrănesc cu îmbelşugare pe cei ce lucrează în el poruncile lui Dumnezeu şi le păzesc ca o hrană nepieritoare şi nemuritoare.
31. în acest rai dumnezeiesc au fost aşezate spre pază două porţi la marginile opuse, ca nişte heruvimi. Una introduce fără greutate pe cei ce doresc şi bat cu dorul sufletului, la desfătarea şi bucuria de plantele ei nemuritoare ; cealaltă îi trece pe cei ce s-au săturat de bunătăţile din el, la alte păşuni nemuritoare despre care se va vorbi puţin mai încolo. Una e smerenia dumnezeiască, care introduce pe cei ce intră prin ea la desfătarea şi odihna de împărăţia cerurilor ; cealaltă e iubirea desăvîrşită, care îi trece, pe cei ce ies de-acolo, la păşunile ^[22] împărăţiei lui Dumnezeu ^[23]. Fără aceste porţi nu se poate nici intra în rai, nici ieşi spre împărăţia lui Dumnezeu, măcar că sînt multe căi care duc spre împărăţia cerurilor. Căci toate căile evlaviei duc pe cel ce păşeşte pe ea spre poarta de la apus a smereniei şi aşa îl introduc prin aceasta în rai.
32. Dar de ce au fost făcute numai două şi nu mai multe porţi, aşa cum sînt mai multe locaşuri la Dumnezeu şi Tatăl (Ioan XIV, 2), ca fiecare dintre cei ce intră să-şi facă intrarea în el prin poarta care voieşte ? Pentru că omul e din două firi : din suflet şi trup. O parte a lui e smerită, cealaltă înaltă şi dumnezeiască. Sau altfel: pentru doimea mai trupească a părţii neraţionale a sufletului lui, din care una, adică mînia, intră în curtea blîndeţii, iar cealaltă, pofta, iese prin iubire din împăti- mirea de cele lumeşti şi de cele văzute şi află păşune în Dumnezeu prin împărtăşirea de Duhul. Căci potrivit cu alcătuirea omului, a fost zidit de Dumnezeu şi raiul cunoscut cu simţurile cît şi cel cunoscut cu mintea, şi nu este altă poartă decît cele spuse, care să introducă sau să scoată din acesta.
33. Din pricina amintită au şi fost plantate de Dumnezeu în mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi minunaţi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, care se numeşte şi cunoştinţa binelui şi răului. Care sînt aceştia ? Contemplaţia naturală, cum socoteşte şi dumnezeiescul Grigorie ^[24], şi teologia tainică. Cea dintîi, contemplaţia, avînd ca roduri judecata şi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, este pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci prin cunoaşterea lucrurilor, cunoaştem raţiunile proniei, iar prin judecată facem deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greşeală ce e bun şi ce e rău, care e cauza făcătoare şi care e lucrul făcut. Iar teologia tainică este pomul vieţii. Căci are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire, credinţa în Sfînta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire; căci Sfînta Treime nu se cunoaşte nici prin simţire, nici prin raţiune, ci numai prin credinţa neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea dreptcredincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut.

VII. Care este lucrarea şi păzirea raiului cunoscut cu mintea şi ce bunătăţi aduce împărtăşirea de rodurile lui, celor ce lucrează în el în diferite feluri ?

34. Din pricina acestor plante nemuritoare şi dumnezeieşti, a fost dată de Dumnezeu, tot celui ce săvîrşeşte în cîmpul raiului cu mintea şi cu simţirea lucrarea înţelepciunii lucrătoare, porunca să mănînce din tot pomul raiului, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînce. Căci cel dintîi pricinuieşte viaţa şi nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desăvîrşiţi în deprinderi, şi primejdia, celor încă tineri şi mai nestatornici în dorinţă. De fapt, contemplaţia fiind plantată în mijlocul raiului înţelepciunii lucrătoare ca un pom nemuritor şi pururea înverzit («pentru că pomul era contemplaţia, după înţelegerea mea, şi avea ca rod puterea dată celor ce se împărtăşeau de el, de a-şi cunoaşte firea proprie») ^[25], celor ce se împărtăşesc de ea la timp potrivit, de pildă după o perioadă de ani mulţi de deprindere în virtuţi şi în ne voinţe şi după curăţirea deplină a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte bună şi mîntuitoare. Aceasta pentru că ei nu se mai tem de o cădere care să vină după aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplaţii, care face vădită măreţia Făcătorului.
35. Dar celor încă tineri şi neajunşi, printr-o deprindere îndelungată, la o statornicie în lucrarea virtuţilor, sau celor ce nu şi-au curăţit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în vieţuirea virtuoasă, pomul contemplaţiei li se face pricină de mîndria cea mai mare şi de hulă, de moarte veşnică şi de pieire, cum s-a făcut odinioară lui Origen, Didim, Evagrie şi celorlalte căpetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca aceştia, Scriptura opreşte împărtăşirea de pomul acesta, zicînd: «Din tot pomul din rai să mîncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncaţi, căci în ziua în care veţi mînca cu moarte veţi muri».
36. împărtăşirea de acest pom al contemplaţiei se numeşte cunoştinţa binelui şi a răului în înţelesul următor. Întîi, pentru că celor desăvîrşiţi le dăruieşte puterea cunoaşterii tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, omeneşti şi dumnezeieşti. Căci e o putere «ce robeşte toată mintea ascultării lui Hristos» (2 Cor. X, 5) ^[26] ; şi aceştia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci şi a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtăşesc din el o putere îndoită, adică un folos şi o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpîneşte în fiecare. Celui ce se împărtăşeşte i se face pricină de viaţă cînd se supune legii care-1 robeşte (lui Hristos). Aşa de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate şi de moravuri uşoare, iar văzînd-o preamăreşte îndată pe Dumnezeu şi dă slavă Lui, el a cunoscut în fiinţa ei coruptă frumuseţea întocmită de El, în aşa fel că contemplarea ei îl duce pînă la străpungerea inimii şi-l face să înainteze pînă la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuţii şi prin pocăinţă o aduce la Hristos, făcînd-o din necurată curată prin învăţătura cuvîntului şi unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o des- frînată (2 Cor. XI, 1) ^[27]. Aşa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfăţişat lui Hristos pe fericita Pe- laghia, mai înainte desfrînată, ca pe o fecioară curată ^[28] „.
37. Deci celor desăvîrşiţi împărtăşirea de acest pom dumnezeiesc al contemplaţiei le dăruieşte, cum s-a spus, o astfel de putere, cînd se împărtăşesc de ea la vremea potrivită pornind de la lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesăvîrşiţi şi nedeprinşi în cele dumnezeieşti şi lipsiţi de cercarea trebuincioasă pentru împărtăşirea de ea, li se face pricină a cunoştinţei contrare a răului, chiar cînd pornesc de la cauzele dumnezeieşti şi bune. O astfel de pricină li s-a făcut acelor preoţi şi judecători de odinioară contemplarea Suzanei (Daniel XIII), deoarece nu erau încă deprinşi în această contemplare. Ceea ce, aşadar, dumnezeiescului părinte Nonu i s-a făcut pricină de viaţă în har, aceea li s-a făcut acelor preoţi de odinioară pricină de moarte.
38. Şi nu numai atunci s-au întîmplat acestea din- tr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecăruia, ci şi acum se întîmplă în fiecare zi fiecăruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie după ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întîmplă nu pentru că aşa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Căci n-a fost plantat în chip rău, ca pom rău. Dumnezeu n-a făcut nimic rău, nici n-a interzis ceva din pizmă. Ci pentru că e nevoie de mădulare curate ale simţurilor pentru privirea şi vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul şi sîngele Domnului nostru Iisus Hristos: «Să se cerceteze cineva mai întîi pe sine şi aşa să mănînce din pîinea aceasta şi să bea din potirul acesta. Căci cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie, judecată sieşi mănîncă şi bea. De aceea sînt mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor între noi» (1 Cor. XI, 28—30). în felul acesta părinţilor cuvîntători de Dumnezeu (teologi), pentru că erau curaţi şi se aflau sub lucrarea Duhului Sfînt, contemplarea lucrurilor omeneşti şi a însuşirilor firii dumnezeieşti le-a fost bună, fără de greşeală, neprimejdioasă şi mîntuitoare. Căci aveau mădularele simţurilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiască.

39. Ei au cunoscut că Dumnezeirea este ^[29] «necreată, fără de început, nemuritoare, nesfîrşită, veşnică, nematerială, bună, făcătoare, dreaptă, luminătoare, neschimbată, nepătimitoare, nemărginită, neîncăpută, necuprinsă, nehotărnicită, necorporală, nevăzută, neînţeleasă, fără lipsă, de sine stăpînitoare şi liberă, atotţiitoare, de viaţă dătătoare, atotputernică, nesfîrşită în putere, sfinţitoare, în stare de a se împărtăşi, atotcuprinzătoare, susţinătoare şi proniatoare. Ei au cunoscut că firea dumnezeiască le are toate acestea prin fire şi nu le-a primit din altă parte, ci ea, în oare-şi au întocmirea şi persistenţa ipostasurile, aflătoare unul în altul, împărtăşeşte tot binele făpturilor Sale după puterea de primire a fiecăreia. Ei le-au teologhisit pe acestea nedepărtate şi nedespărţite între ele, avînd o mişcare unul în altul (peri- horeză), neconfundate între ele, în aşa fel că nu se amestecă şi nu se contopesc, ci se au unul pe altul. Căci Fiul este în Tatăl şi în Duhul şi Duhul în Tatăl şi în Fiul şi Tatăl în Fiul şi în Duhul, neprodudndu-se nici o contopire, amestecare şi confundare. Şi mişcarea lor este una şi aceeaşi, căci au dogmatizat o singură pornire şi o unică mişcare a celor trei ipostasuri, ceea ce este cu neputinţă să se contemple la firea creată».
40. «Şi că iluminarea şi lucrarea dumnezeiască, fiind una şi simplă şi fără părţi, cu toate că se face felurită ca bunătate în cele împărţite şi împarte tuturor acestora elementele constitutive ale firii lor, rămîne simplă, înmulţindu-se în chip neîmpărţit în cele împărţite şi aducînd şi întorcînd pe cele împărţite spre simplitatea ei. Căci toate se doresc după ea şi în ea îşi au subzistenţa şi ea dă tuturor existenţa precum o au după fire, şi ea este existenţa celor ce sînt şi viaţa celor vii şi raţiunea celor raţionale şi înţelegerea celor înţelegătoare. Căci dumnezeieştii părinţi au cunoscut-o pe ea prin minte curată, ca fiind mai presus de minte, mai presus de raţiune, mai presus de viaţă şi mai presus de fiinţă»^[30].
41. «Pe lîngă acestea (au cunoscut) că ea străbate prin toate în chip neamestecat, dar prin ea nimic. Apoi că ea cunoaşte printr-o cunoaştere simplă toate şi pe toate le vede în chip simplu prin ochiul ei dumnezeiesc şi a toate văzător şi nematerial, pe cele prezente, pe cele trecute şi pe cele viitoare, înainte de facerea lor ; că ea este fără de păcat şi poate ierta păcatele şi mîntui; şi că toate cîte le vrea le poate, dar nu le vrea cîte le poate. Căci poate pierde lumea, dar nu voieşte».
42. Acestea le-au teologhisit ei printr-o contemplaţie curată, fără greşeală şi fără primejdie despre însuşirile firii dumnezeieşti. Iar despre iconomia întrupării, au teologhisit, privind iarăşi, prin contemplaţie curată, astfel şi zicînd^[31]: «Duhul Sfînt a venit peste sfînta Fecioară, potrivit cu cuvîntul Domnului, pe care i l-a spus ei îngerul, cuvînt care a curăţit-o şi i-a dat putere să primească dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de naştere. Şi atunci a umbrit-o pe ea înţelepciunea şi puterea ipo- statică a lui Dumnezeu cel Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască, şi şi-a închegat Lui din sîngele preacurat şi nevinovat al ei trup însufleţit de suflet raţional şi înţelegător, pîrga frămîntăturii noastre, nu prin lucrarea seminţei, ci prin lucrarea creatoare, prin Sfîntul Duh, neconstituindu-se chipul prin adaosuri treptate, ci constituindu-se deplin dintr-odată, însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu împlinind rolul de ipostas al trupului. Căci nu s-a unit Dumnezeu-Cuvîntul cu un trup care preexista ipostatic în el însuşi, ci sălăşluindu-se în pîntecele sfintei Fecioare în chip nescris împrejur, a dat subzistenţă în ipostasul său trupului însufleţit de suflet raţional şi înţelegător, luat din sîngele curat al Fecioarei. Luînd pîrga frămîntăturii noastre, însuşi Cuvîntul s-a făcut ipostas trupului, ca să fie în acelaşi timp trup al lui Dumnezeu-Cuvîntul, trup însufleţit, raţional şi înţelegător». «De aceea nu i-au spus om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit; căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrşit, s-a făcut Acelaşi om desăvîrşit, nu schimbîndu-se după fire, nici înfăţişînd o iconomie închipuită, ci unin- du-se după ipostas cu trupul însufleţit, raţional şi înţelegător, pe care l-a luat din sfînta Fecioară şi care şi-a primit existenţa în El, în chip neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit, neschimbînd firea dumnezeirii Lui în fiinţa trupului, nici fiinţa trupului Său în firea dumnezeirii, nici făcînd din firea Sa dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o o unică fire compusă»^[32].

44. Căci s-au unit firile între ele fără să se schimbe şi fără să devină altele; nici firea dumnezeiască n-a ieşit din simplitatea proprie, nici cea omenească nu s-a schimbat în firea dumnezeirii, sau n-a ajuns la neexistenţă, nici în cele două nu s-a înfăptuit o unică fire compusă. Nici nu s-a produs din cele deosebite o alta, ca omul din suflet şi trup, sau ca trupul din patru elemente, ci din cele deosebite Acelaşi. Căci din dumnezeire şi umanitate este şi se zice Acelaşi, Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Căci -«L-au mărturisit şi-L mărturisim din două şi în două firi»  ^[33].
45. «Dar mărturisindu-L pe Acelaşi Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, au spus şi spunem, că Acelaşi le are toate cîte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are toate cîte le are Adam cel dintîi, afară numai de păcat; iar acestea sînt trupul şi sufletul raţional şi înţelegător. De asemenea că Acelaşi are, corespunzător cu cele două firi, însuşirile naturale îndoite ale celor două firi, două voinţe naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, şi două lucrări naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, şi două libertăţi naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească ; şi înţelepciune şi cunoştinţă dumnezeiască şi omenească. Căci fiind de-o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl, voieşte şi lucrează în chip liber ca Dumnezeu, dar de-o fiinţă şi cu noi, voieşte şi lucrează în chip liber Acelaşi ca om. Căci ale Lui sînt minunile şi ale Lui pătimirile» ^[34].
46. Astfel dumnezeieştii părinţi, purcezînd la contemplarea pomului vieţii cu un ochi curat şi netulburat, au cules din el fără greşeală rodul teologiei şi împărtă- şindu-se de el s-au împărtăşit şi de viaţa îndumnezeită şi ca nişte credincioşi iconomi ni le-au trecut şi nouă ca să ne hrănim şi noi din El spre viaţa veşnică ^[35]. Tot aşa purcezînd la contemplarea pomului cunoştinţei cu un ochi dumnezeiesc şi luminat, au dobîndit cunoştinţa lui nepătată şi curată şi nu s-au vătămat de rodul lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot aşa s-a întîmplat cu cei ce au purces cu necurăţie şi în stare nedesăvîrşită la contemplarea acestora, ci unii au căzut în robia plăcerilor şi a neînfrînărilor, iar ceilalţi în hule şi trufii.
47. Căci spune-mi, cum a căzut Arie, cel care îşi are numele de la furie, şi duşmanul evlaviei, Manes, şi Nes- torie cel stricat la minte şi celelalte căpetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu şi a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos ? Nu pentru că au fost necuraţi în simţurile sufletului şi cumplit învârtoşaţi la inimă din cauza cumplitei boli a mîndriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, având înţelegerea întunecată de patimi şi de închipuirea de sine ? Căci unul a auzit dumnezeiasca Scriptură zicînd: «Domnul M-a zidit pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale şi Mă naşte înaintea tuturor munţilor» (Prov. VIII, 22— 25); celălalt: «Vine stăpînitorul lumii acesteia şi nu va afla în Mine nimic» (Ioan XIV, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvîrşit. Dar neputînd afla înţelesul sau sensul celor spuse, nici pătrunde în chip curat în adîncurile Duhului, fiind cu totul lipsiţi de Duhul Sfînt, unul a tăiat pe Fiul şi Dumnezeu Cuvîntul de la deofiinţimea cu Dumnezeu şi Tatăl, declarîndu-L făptură; celălalt a născocit două începuturi, unul bun, sus, şi altul cu totul rău, jos, căpetenia întunericului, şi, învăţînd astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învăţătura lui ; al treilea, întunecat şi cu nume urît, a despărţit pe Hris- tos în doi fii, socotind că altul este Fiul şi Cuvîntul din Dumnezeu şi Tatăl şi altul cel din Fecioara Maria; şi astfel a numit pe preacurata Maică a Fiului şi a Cuvîntului lui Dumnezeu, Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu.
48. Astfel, deci, pe cei desăvîrşiţi în cunoştinţă şi raţiune şi virtute, pe cei ce au ajuns adică la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos (Efes. IV, 13) şi au dobîndit mintea Lui prin cea mai deplină curăţie, nu-i poate vătăma nici gustarea oprită a acestui pom, măcar că se numeşte cunoştinţă a binelui şi a răului. Ci mai degrabă se aseamănă aceştia celor ce culeg struguri din rug şi încă struguri copţi, fapt cu totul minunat, şi rodii din mărăcini. Dar celor încă tineri şi necercaţi şi neluminaţi, chiar şi împărtăşirea de bine li se face adeseori pricină de moarte, aşa cum li se face copiilor neînţărcaţi de lapte mîncarea pîinii (Evr. V, 13—14) ^[36], şi celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui, precum a arătat în multe feluri cuvîntul nostru mai înainte.

VIII. În ce înţeles a amintit cuvîntul de două porţi şi nu de mai multe în acest rai; de două porţi învîrtin- du-se ca nişte heruvimi, şi care e lucrarea deosebită a fiecăreia din ele?

49. Acestea le-am spus despre rai şi despre pomii sădiţi în ei de Dumnezeu. Rămîne să mai spunem în ce fel cuvîntul a amintit numai de două porţi în acest rai, care se învîrtesc ca nişte heruvimi, cînd sînt multe locaşuri curate, cum zice Hristos-Dumnezeu (Ioan XIV, 2), la Dumnezeu şi Tatăl Său şi multe căi ce duc la împărăţia lui Dumnezeu.

50. Smerenia şi iubirea sînt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor virtuţilor. Căci smerenia e începutul de jos cel mai din cap al acestui şir, iar iubirea, sfîrşitul lui de sus cel mai din urmă. Sau altfel: ele sînt treptele opuse cele mai din cap şi mai din urmă ale sfinţitei scări a virtuţilor dumnezeieşti. Smerenia pune începutul urcuşului scării, iar iubirea, fiind sfîrşitul treptelor virtuţii şi al urcuşului scării spre înălţime, scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile pururea vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti.
51. Smerenia şi iubirea fiind deci începutul şi sfîrşitul urcuşului spre Dumnezeu şi spre împărăţia Lui, cu dreptate cuvîntul le-a înţeles ca porţi aşezate la marginile opuse ale raiului înţelepciunii făptuitoare. Aceasta, pentru că una introduce pe cel ce bate şi cere să intre în Eden, adică la însăşi desfătarea de plantele nemuritoare ale lucrării şi pazei minţii; iar a doua scoate de acolo la împărăţia cerurilor şi la unirea cu Dumnezeu ^[37] şi la păşunile veşnice şi preacurate ale îngerilor. Căci aşa ne făgăduieşte în mod limpede şi Domnul Iisus nouă tuturor, zicînd: «Eu sînt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mîntui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla» (Ioan X, 9). Pentru că El este cu adevărat uşa raiului împărăţiei cerurilor, iar portar este Duhul Sfînt^[38].
52. Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinţe, după ce a părăsit de curînd lumea, şi bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adică însuşi Sfîntul Duh, îi deschide intrarea, deschizîndu-i mintea ca să înţeleagă «care este voia lui Dumnezeu cea bună şi desăvîrşită şi bine plăcută» (Rom. XII, 2). Iar după ce a intrat şi s-a desfătat prin făptuire şi prin multe nevoinţe ale virtuţii de acele bunătăţi veşnice, îl scoate iarăşi de acolo la păşunile contemplaţiei naturale ale făpturilor lui Dumnezeu ^[39]. Astfel portarul îl face să se odihnească de toate lucrurile lui (Facere II, 3) şi să se unească cu Dumnezeu pe înălţimile teologiei (cunoaşterii) Treimii neîmpărţite şi de o fiinţă, în odihna iubirii dumnezeieşti^[40], potrivit lui Hristos şi Dumnezeului nostru care zice : «învăţaţi de la minte, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei XI, 29).

53. Altfel nu poate intra cineva în palatele împărăteşti ale lui Hristos şi în ţinuturile dumnezeieşti şi pururea înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sînt locuri luminoase, locuri răcoritoare, corturile drepţilor, apa odihnei, bucurie, veselie şi fericire; şi nu poate afla odihnă sufletului său, decît prin poarta cea dintîi de la apus, care e ascunsă în Hristos însuşi, care este sfînta smerenie ^[41]. Şi pe drept cuvînt. Căci cel ce s-a rupt pe sine de lume şi de toată prietenia şi de împătimirea de prieteni, de cei ai săi, de rudenii, şi a răstignit lumea în sine prin tăierea voii sale, dispreţuind toată tihna trupească, şi bate prin durerile pocăinţei şi nevoinţelor pentru virtute, cu răbdare multă, la poarta poruncilor lui Hristos, intră prin smerenie, cum s-a spus, în tinda înţelepciunii lucrătoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai puţină cinstire, răbdarea necazurilor şi a încercărilor, greaua pătimire, culcarea pe jos, starea în picioare de toată noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetată, rugăciunea şi postul, citirea dumnezeieştilor Scripturi şi ascultarea şi supunerea faţă de toţi.
54. Intrînd în acestea prin smerenia cu care urmează lui Hristos, se mîntuieşte de toată robia păcatului, trecînd marea patimilor fără să se scufunde, ducînd corabia nevătămată la Dumnezeu, la portul nepătimirii, prin faptele înţelepciunii lucrătoare şi virtuoase ale împlinirii poruncilor lui Hristos ; şi de acolo, deschizîndu-i-se lui iarăşi porţile contemplării (vederii înţelegătoare) prin Duhul, intră în locul sfînt al lui Dumnezeu care este cunoştinţa făpturilor şi recunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti. Prin aceasta, scrutînd adîncurile Duhului, cercetează raţiunile proniei, ieşind îndată din faptele trupeşti şi obositoare ale făptuirii, din toate cîte ţin de slujire şi de supunere, după dumnezeiescul David care zice: «Aceasta este osteneala înaintea mea, pînă ce voi intra în locul cel sfînt al lui Dumnezeu şi voi înţelege cele din urmă ale lor» (Ps. LXXII, 2).
55. După ce a cunoscut limpede raţiunile şi firile şi mişcările făpturilor, iese, prin desăvîrşita iubire faţă de Dumnezeu, din toată zidirea văzută şi nevăzută, fiind răpit în al treilea cer (2 Cor. XII, 1—4)^[42], ca unul ce a ajuns mai presus de puţinătatea trupului. In felul acesta intră la dureri şi osteneli, potrivit celui ce zice : -«Cel ce a adăugat cunoştinţă, adaugă durere» (Ecles. I, 18). Acolo află o păşune de înţelesuri dumnezeişti, pătrunzînd în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei), ca într-un alt rai, în care a fost răpit şi dumnezeiescul Pavel. Şi teologhiseşte în chip curat Treimea, şi pe lîngă aceasta întruparea Cuvîntului şi se face, după dumnezeiescul David, limba Lui, «trestia scriitorului iute la scris» (Ps. XLIV, 2). De aceea nemairăbdînd să se bucure singur de cele privitoare la Dumnezeu, scoate cuvinte bune din inimă în Biserica lui Hristos, spunînd vechi şi noi din lăuntrul său. El nu mai poate împiedica din acel moment buzele sale de a vesti mila şi adevărul lui Dumnezeu în adunare mare de credincioşi, chiar dacă ar vrea, nici nu-i mai este îngăduit să ascundă dreptatea Domnului în inima sa (Ps. XXXIX, 10—11)^6U. Căci Duhul îl împunge în toată fiinţa şi îl mînă să vorbească.

56. De fapt Duhul Sfînt e Cel ce grăieşte şi lucrează în el şi-l mişcă. El mişcă limba celor în care se sălăşluieşte spre grăirea limpede ale celor ce le săvîrşeşte El însuşi, ca să răsune în ei, şi mişcă înţelegerea lor spre cercetarea lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi spre scrutarea adîncurilor lui Dumnezeu (1 Cor. II, 10—11). în general El lucrează în ei lucrările darurilor Lui (1 Cor. XII, 7—11). îi învaţă pe cei neînvăţaţi înţelepciunea care coboară de sus, cea nepizmaşă, neduşmănoasă, paşnică şi binevoitoare, plină de milă şi de roduri bune. El le dă acelora înţelegere, ca să înţeleagă care sînt adîn- curile lui Dumnezeu, care e bogăţia bunătăţii Lui Dumnezeu (Rom. II, 4), care e înălţimea smereniei Lui coboritoare la noi. El le dăruieşte cunoştinţa celor ce sînt, ca să cunoască cele ce există în calitate de făpturi. Le dăruieşte sfat bun, ca să aleagă ceea ce e plin de tot folosul şi mîntuirea pentru ei şi ca să arate semenilor care este lucrarea poruncilor Lui. Le dă lor tărie ca să lupte cu putere împotriva dracilor şi a patimilor pierzătoare, îi învaţă evlavia cea dreaptă şi fără greşeală şi la sfîrşit ^[43]  le dă, ca pază, frica curată, care vine din marea iubire de Dumnezeu.
57. Cel ce a ajuns la împărtăşirea bogată de acestea, s-a făcut, cum s-a scris (Iacob III, 17), plin de milă şi de roduri bune, de rodurile Sfîntului Duh (Gal. V, 22). Ajuns astfel prin harurile amintite ale Duhului, are o iubire desăvîrşită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lui, nepreţuind ceva din cele văzute mai mult decît iubirea de Dumnezeu, sau odihna sa mai mult decît pe aproapele ^[44]. El are bucurie în suflet, pentru că s-a eliberat de patimi şi dispreţuieşte cele văzute ; are pace cu tot omul, cu Dumnezeu şi cu puterile Lui, îndelungă-răbdare în ostenelile şi sudorile pentru virtute, bunătate în gîndu- rile cugetării sale şi în mişcările minţii, cuviinţă în purtările din afară şi în stările din lăuntru ale sufletului său, credinţă nu numai în Treime, ci şi în ceea ce priveşte bunătăţile viitoare. Căci mai ales dacă ea este adînc înrădăcinată, nădăjduieşte şi crede că le va dobîndi pe toate cîte le-a făgăduit Dumnezeu în veacul de faţă şi în cel viitor. El are blîndeţea care suportă cu răbdare toată ispita, care primeşte necazurile ce vin asupra-i, care rabdă toate şi nu gîndeşte rău de aproapele. Pe lingă acestea, are, prin puterea Duhului, înfrînarea cuprinzătoare a tuturor simţurilor.
58. Deci cel ce s-a îmbogăţit cu rodurile acestea şi cu darurile Sfîntului şi închinatului Duh a intrat încă de acum în raiul în care a intrat dumnezeiescul apostol Pavel, răpit în el ca în al treilea cer, unde s-a desfătat de pomul vieţii, a auzit cuvinte care nu-i sînt îngăduite omului pătimaş şi robit păcatului să le audă, şi a mîncat din pomul cunoştinţei, care e cunoştinţa binelui şi a răului, fără să se vateme. Mai bine zis a ajuns el însuşi rai dumnezeiesc şi casă a Treimii neîmpărţite, avînd în mijlocul inimii sale sădit pomul vieţii, adică pe Dumnezeu însuşi, încărcat de rodurile nemuritoare ale Duhului Dumnezeiesc şi Sfînt. Acesta nu s-a vătămat de pomul cunoştinţei binelui şi răului, adică de simţirea sa proprie, deosebind după cuviinţă binele de rău, făcîn- du-se organ al singurei şi întregii lucrări a Sfîntului şi Dumnezeiescului Duh.
59. Iată ce ştim că este împărăţia cerurilor şi credem că este împărăţia lui Dumnezeu. E ceea ce ne-a învăţat Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, fie cînd a zis : «împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru» (Luca XVII, 21), fie cînd ne-a îndemnat să ne rugăm Tatălui : «Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pămînt» (Matei VI, 10 ; Luca XI, 2). Fie ca să ne învrednicim şi noi de ea încă de aici, dar şi acolo, cum ne-a învăţat cuvîntul acesta, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul şi de viaţă Făcătorul Duh, slava şi stăpînirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFÎRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ!

 

[1]      După ediţia Iui Darrouzes, op. cit., p. 155—227. Ce se scrie în această lucrare e o explicare a treptei a doua a urcuşului duhovnicesc al omului, In oare acesta, contemplîmd raţiunile divine ale lucrurilor sau privind lumea în chip curat, o vede ca rai. Sfîntul Maxim numeşte foarte multe din paragrafele operei «Ambigua», «contemplări» : contemplarea lui Ilie, contemplarea lui Melchisedec, contemplarea celui căzut între tîlhari. Prin fiecare din aceştia vede raţiunea mai înaltă a lui. Noi traducem aci cuvîntul «contemplare» prin «vederea duhovnicească».

[2]      Sfîntul Ioan Damaschin, De Fide orthodoxa, 25 j P. G. 94, 912—913 B.

[3]      Idem, op. cit., 921 A; Sfîntul Grigore de Nazianz, Cuv. 38, 11; P.G. 36, 324-A.

[4] Filozoful german Heidegger vorbeşte şi el de «aruncarea» noastră ia lume. Dar pentru el acesta este un fapt neînţeles şi fără ieşire.

[5]     Natura nu se mai lasă uşor prelucrată, pentru că duhul nostru a* slăbit in putere.

[6]      Lumea aceasta Însăşi este un rai virtual, pentru cei ce pot să vadă prin lucruri raţiunile dumnezeieşti ale lor.

[7]     E îndoit ca şi noi pentru că Însăşi lumea văzută e frumoasă şi deci e un rai, dar prin ea străvedem cu mintea şi latura lui nevăzută a raţiunilor dumnezeieşti.

[8]     Lumea noastră din lăuntru şi lumea din afară stat două raiuri care erau la început deschise, apoi s-au Închis, dar pot fi iarăşi deschise. Raiul lăuntric se deschide prin virtuţi, cel din afară prin contemplarea raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor. Dar raiul din afară se deschide tot ta urma deschiderii raiului lăuntric. Căci la Contemplaţie se ridică numai omul curăţit de patimi şi ajuns la virtuţi. Numai acestuia i se face străvezie lumea din afară pentru Dumnezeu cel nesfîrşit ta iubire. Sfîntul schimbă la faţă lumea Întreagă. Cine cade din raiul din lăuntru cade şi din cel din afară. Aceluia i se acoperă şi frumuseţea lumii din afară. Aşa s-a intlmplat cu Adam.

[9]     Prima explicare duhovnicească: raiul este acum pentru noi lumea supusă simţurilor; pomul vieţii e Dumnezeu, pomul cunoştinţei este natura omului cu putinţa ei alternativă.

[10]     Se menţionează complexitatea fiinţei umane.

[11]     Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., 25 ; P.G. cit., 916 C.

[12]     Idem, op. cit., 917 B.

[13]     Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., P.G. cit., 916 C.

[14]     Tot paragraful ce urmează e din sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., 25 j P.G., voi. cit., 915 B. Deci firea omului e pomul cunoştinţei binelui şi răului. Dar dacă ea vede în lume raţiunile dumnezeieşti, ne ridicăm la pomul vieţii.

[15]     Idem, ibidem.

[16] Conf. cap. 3; Cuvîntul despre suflet, cap. 27—30; Ed. Dar- rouzes, op. cit., 88, 92. încă sfîntul Maxim Mărturisitorul a spus că omul e nu lumea mică, ci lumea mare, pentru că cuprinde lumea văzută în sine prin cugetare.

[17] Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., P.G. voi. cit., 913 B şi 917 A.

18. Toată doctrina aceasta e luată de la sfîntul Maxim Mărturisitorul (Răsp. către Talasie 43; Filoc. rom. III, p. 149).

[19]    Sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., P.G. voi. cit., col. 917 B.; Sfin- tul Maxim Mărturisitorul, Răsp. către Taiasie 43, ibid.

[20]    Tot paragraful ce urmează e din sfîntul Ioan Damaschin ; op. cit. col. 917 BC. Intre lume ca rai posibil şi lăuntrul omului ca rai posibil e o strînsă legătură.

[21]    Aci se explică raiul în legătură cu treapta intîi a urcuşului duhovnicesc.

[22]     La începutul vieţuirii credincioşilor în Biserică.

[23]    Nichita Stithatul face deosebire aci între împărăţia cerurilor şi împărăţia lui Dumnezeu. Ultima e mai sus decît prima. Prima e identică cu raiul redeschis prin contemplarea raţiunilor lumii.

[24]     Sfîntul Grigore de Nazianz, Cuv. 38, 12; P.G. 36, 324 C.

[25]     Ibidem.

[26]     Idem, Cuv. 43, II _; P.G. 36, 508 C.

[27]   Astfel urcuşul duhovnicesc aii cuiva nu e numai ceva ce se petrece pe plan subiectiv, ci ceva ce se răsfrînge asupra lumii obiective, transformînd-o şi pe ea. Cel ce se curăţă lăuntric nu descopere prin aceasta numai raţiunile dumnezeieşti în realitatea lumii din afară, ci le şi restabileşte puterea asupra oamenilor în care sînt încorporate şi, prin ei, asupra lucrurilor. Intre planul subiectiv şi cel obiectiv nu e o lipsă de continuitate. Restabilirea raiului lăuntric înseamnă şi începutul restabilirii raiului lumii din afară, prin contemplarea curată şi prin folosirea ei cu iubire faţă de semeni.

[28]   Viaţa siintei Pelaghia, text grec după ed. H. Usener, Legenden der heiligen Pelagia, Bonn, 1879, p. 1—16; text latin, P.L. 73, 663—672.

[29]    Incepînd de aci şi pînă la cap. 45 inclusiv aproape totul e citat din sfîntul Ioan Damaschin. De aci şi pînă la cap. 41 inclusiv e citat literal din sfîntul Ioan Damaschin, op. cit., 14, P.G. voi. cit., 860 A—861 A. In toate capitolele dogmatice ce urmează, Nichita Stithatul face dependentă şi cunoaşterea şi menţinerea nealterată a dogmelor de contemplarea curată, la care se ajunge prin urcuşul purificator, şi viceversa. Intre viaţa duhovnicească şi cunoaşterea dogmelor există astfel o strînsă legătură.

[30]    De fapt, o minte necurăţită va confunda pe Dumnezeu cu ceva din ale lumii, sau cu lumea însăşi.

[31]    De aci urmează pină la sfîrşitul cap. 43, cap. 46 din op. cit. a sfintului Ioan Damaschin, P.G. voi. cit., col. 985—988 D.

[32]    Sfîrşitul cap. 47 din op. cit., al sftotului Ioan Damaschin. Combă- tîndu-se o «fire compusă», se combate doctrina lui Sever de Antiohia.

[33]    Urmează cap. 57 din op. cit., al aceluiaşi; P.G. voi. cit., 1033 A. De observat că expresia necalcedonienilor «din două firi» nu e evitată, dar e îmbinată cu expresia de la Calcedon «în două firi».

[34]     Sfîrşitul citatelor din sftotul Ioan Damaschin.

[35]   Prin viaţă curată se ajunge la cunoaşterea fără greşeală a lui Dumnezeu, sau a dogmelor; prin aceasta se întăreşte, la rîndul ei, viaţa duhovnicească. Şi amîndouă au ca rod propovăduirea. Teologia nu e numai cunoaşterea teoretică despre Dumnezeu, ci împărtăşirea de Dumnezeu şi în acelaşi timp mărturisirea lui Dumnezeu cunoscut prin împărtăşire. E cuvîntare despre Dumnezeu din experienţa împărtăşirii de El.

[36]     Conform sflntului Ioan Damaschin, op. cit., 25; P.G. cit., 913 B.

[37]    Aci Nichita face deosebire între Edenul de la început, împărăţia cerurilor, contemplarea lui Dumnezeu în lume, şi între împărăţia lui Dumnezeu sau unirea cu El.

[38]    Aceasta nu stă în contrazicere cu declaraţia că iubirea este uşa. Căci Hristos este iubirea culminantă personificată. Iubirea nu există decît ca iradiere a persoanei. Dar noi nu putem iradia iubirea desăvîr- şită, pentru că nu sîntem ultimul ei izvor. Ultimul ei izvor pentru noi este Hristos. Iar Duhul Sfînt deschide uşa noastră şi prin aceasta pe Hristos ca uşă. El este factorul activ al vieţii dumnezeieşti în noi. El întăreşte subiectul nostru ca subiect al vieţii dumnezeieşti, primită prin har.

39. Deci smerenia ca prima poartă introduce la treapta întîi a urcuşului duhovnicesc, la curăţirea de patimi şi la deprinderea virtuţilor. Şi tot smerenia, ca a doua poartă, introduce la treapta a doua, a contemplării curate a lumii.

[40]    Numai iubirea odihneşte sufletul. Pînă nu găsim iubirea cuiva nu ne odihnim. Dar iubirea veşnic persistentă, care ne poate da o veşnică odihnă, o găsim numai lingă Hristos, unit într-o iubire desăvîrşită cu Tatăl şi cu Duhul.

[41]    Smerenia este ascunsă în Hristos. Căci El este izvorul ei, ca Cel ce s-a coborît la nivelul nostru, pentru a intra în comuniune cu noi. Smerenia e delicateţea faţă de Dumnezeu şi faţă de orice persoană. Smerenia o are Hristos ca Fiul lui Dumnezeu faţă de Tatăl, dar o are şi ca om faţă de Dumnezeu-Tatăl şi faţă de orice om. De aceea s-a umilit prin întrupare şi prin moarte, de aceea ni se dă ca jertfă pînă la sfîrşitul lumii. De la El învăţăm smerenia şi luăm puterea pentru ea.

[42]     Adică deasupra celor văzute şi nevăzute.

[43]    Ca şi sfîntul Simeon, aşa şi Nichita Stithatul socoteşte că cel înălţat la unirea cu Dumnezeu nu se rupe de oameni, ci de-abea acum se simte Îndemnat să vorbească acelora despre Dumnezeu.

[44]    Iubirea aproapelui pusă mai presus de orice odihnă proprie, arată că Nichita nu preţuieşte viaţa omului duhovnicesc ruptă de semeni ca un bun în sine, ci prin toate trebuie ca el să urmărească o des- pătimire de egoism, care e egală cu iubirea.